— Tu ești Vera!

     Fata îl privea cu teamă încă. Se vedea că nu-l recunoaște.

— Da. Dar ce vrei de la mine?

     Întrebarea asta i-a umplut tatălui ochii de lacrimi. Stătea în fața fetiței lui și aceasta nu-l mai recunoștea. Ce furtunoasă a fost viața cu ei.

— Eu sunt Adam Morun, tatăl tău...

     Fata continua să-l privească trist:

— Nu... nu semeni cu tata!

     În aceeași clipă s-a sculat și a fugit spre ușa de la intrare. Ajunsă acolo, înainte de a intra pentru a se proteja de acest străin, a mai întors o clipă capul înapoi. Era tocmai clipa când Adam își ridicase fața spre cer și a strigat: „Doamne, fă Tu ceva că eu nu știu ce să fac!” Starea asta se părea că a pus-o în încurcătură pe fată. „Un om care vrea să facă rău, nu plânge... Și omul acesta se roagă... ” vuiau gândurile în căpșorul ei.

— Ce vrei de la mine? a întrebat iar.

— Ce ar putea să vrea un tată de la copilul lui? ! A răspuns Adam, pentru că nu prea știa ce să răspundă la această întrebare. Până la urmă ce voia de la ea? !

     Fata a închis ușa rămânând afară, rezemată de tăblia ușii. Avea fața îndreptată spre el, dar a închis ochii. Se ruga sau se gândea... După câteva clipe i-a deschis și continua să-l privească lung:

— Nu semeni cu tata, dar... glasul tău este ca al lui!

     După câteva clipe a rostit cu voce tare:

— Doamne, pot să mă încred în omul acesta?

     Era o rugăciune, dar rostirea aceasta era spusă foarte natural, ca și cum ar vorbi cu cineva care chiar era acolo, lângă ea, la ușă.

— Tu ții minte câte ceva despre tatăl tău? A întrebat Adam, gândind că dacă îi va spune câte ceva din trecutul lor comun, poate o va convinge.

— Da, știu multe.

— Ei bine, spune o împrejurare din vremea când am fost împreună și eu îți voi spune amănuntele din acea vreme cum s-au petrecut.

     Fetița tăcea, tot acolo lângă ușa care-i dădea cumva o siguranță. Se vedea că se gândește adânc, că a acceptat provocarea.

— Noaptea când am rămas fără mama, rosti copilul fără să se mai poată abține să nu plângă liniștit.

— Oprește-te. Eu spun restul. Eu eram plecat să adăpostesc undeva în pădure pe cei câțiva bătrâni care erau cu noi, din cealaltă grupă de credincioși cu care ne-am întâlnit mai târziu, pe munți. Aliona a fugit, iar mama... a fost luată.

     Fata îl privea uimită.

— Acolo au fost câțiva tâlhari și cu ei era și cineva cu fața acoperită...

     Când a rostit aceste ultime cuvinte, fata a tresărit puternic și a scăpat un „aaa” puternic. Se vedea că răspundea cu o teamă puternică la aceste cuvinte. „Poate știe cine a fost omul acela.” Gândea Adam.

— Doamne, pot să mă încred în omul... în... în... tata?

     Și plânsul ei a devenit hohotit. Dar curând și-a ridicat fața plânsă din palmele care i-au acoperit fața și a spus calm:

— Domnul mi-a spus că pot să mă încred în tine. Tu ești tata...